Atunci când ţi-ai pierdut un vis, înseamnă că ţi-ai pierdut o parte din tine.Căutăm fericirea dincolo de orele existente.Suntem nişte visători la sfârşit de februarie.Ne căutăm în interior cuvintele pentru a supravieţui în lumea aceasta pustie parcă fără culoare.Suntem ebsenţi la exterior şi prezenţi mereu în interiorul nostru.Gândurile şi idealurile parcurg fiecare parte din corp.Existăm pentru a visa, pentru a da lumii speranţa acestui alb.Ne închidem în fiecare silabă şi cântăm către ceruri.Nu scriu pentru a fi înţeleasă, nici pentru a fi admirată, scriu pentru că vreau să-mi creasca aripi în suflet, vreau să depăşesc ceea ce nu poate fi depăşit. Ce ar fi lumea aceasta fără cuvinte ? Cuvintele ne alcătuiesc, ne fac să fim întregi.Chiar dacă mâna e mult prea departe de trupul meu, eu sunt întreagă. Cuvintele mă alcătuiesc bucată cu bucată.
Interiorul meu e locul cel mai pur pe care-l posed, e locul unde se adăpostesc visele, speranţele, chiar şi dezamăgirile. Suntem atât de puri, atât de curaţi cand ochii cei mari ne luminează încheieturile cuvintelor.Aş vrea ca totul să devină o clipă infinită din care să-mi nasc existenţa.
În ochii mei se văd pete, am vărsat lichidul din interiorul meu pentru a mă compune. Am pete precum ceara şi pete precum cuvintele fără culoare.Fiecare interior are înţelesul lui şi clipa în care traieşte e unică pentru fiecare speranţă. Chiar dacă suntem umbre păşim precum fiinţa.
În această zi mi-am spălat trupul cu cerneală şi mi-am îmbrăcat sufletul cu mantia celor spuse.
Nu gândi prea mult cuvintele, nu le da înţelesuri, ci simtele precum o parte din tine.Fii acel cuvânt încă nerostit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu