Un mic cântec la urechea stângă
Îi cântam uneori înainte s-adoarmă
Şi-i culegeam firele albe de păr
Când ochii îi erau închişi
Îmi aşezam umbra neagră peste el
Îi atingeam fiecare încheietură
Iar bucăţile de carne începeau să se înegrească
Era precum o plantă adormită
Iar trupul meu se usca aşteptând
Deasupra de tot mai sus de cuvinte
Picuri de sânge atârnau de un gând
Simţeam cum trupul meu se topeşte
Silabă după silabă murind
Simţeam gustul sevei amare
Străbătându-mi creierul la infinit
Sufocată de propriul meu gând
Închisă, ucisă de propria mea iubire
Cuvinte albe uitate-ntr-un vid
Lacrimi curgând pe obrazul de carne
E o poveste din care renasc amintiri
Cuvintele mele, frumoasele mele cuvinte
Mi-e milă de ele mai mult ca oricând
De mine mi-e milă mai mult ca de ele
Cu fruntea albă îndreptată spre zid
Cu ochii de pene cu gura uscată
Din sinea mea pe rând se stingeau
Visele mele de piatră
Nu vreau sa mai fiu o păpuşă
Nu pot să mai fiu niciodată
Din linişte moartă în linişte moartă
Păşesc pe deasupra de gânduri
Din toate au rămas aceste cuvinte
Stau atârnate de creier
Cu degetele înfipte-n orbite
Alerg spre cel mai monosilabic cuvânt
